Los abrazos rotos

Am facut aici apologia lui almodovar si a ultimului sau film. O sa revin cat de curand, imediat ce ma linistesc si imi ordonez viata asa cum mi-am propus...

recomandare

va propun sa vizionati un scurt metraj foarte frumos. e munca unui student unatc in care apar emilian oprea si georgiana nedelcu. pentru braileni, va fi cu atat mai frumos cu cat vor recunoaste locatii din orasul natal transformate, sau mai bine zis transportate, intr-o alta epoca. imi place ideea si imi place atmosfera. iar despre protagonista nu o sa vorbesc pentru ca imi este prietena si nu se cade sa ii fac elogiul aici. vizionare placuta!

mandrie

asa de dimineata m-am bucurat incredibil de mult cand am citit si vazut performanta de la paris a lui radu afrim. aflat la paris cu "boala familiei m", trupa de romani a fermecat francezii: presa de specialitate scrie cuvinte minunate despre ei, la final sala aplauda fermecata si, mai mult, la intalnirea dintre regizor si autorul piesei, sala este arhiplina (ceea ce arata un interes foarte mare!). ma simt foarte mandra ca romanii au parisul la picioare. si ma simt cam trista la gandul ca, intorsi in tara, vor ramane nepromovati (cunoscuti doar de o mana de oameni avizati). traiesc unul dintre acele momente rare de mandrie de a fi romanca. (lasand la o parte orice fel de patetism)

incantatii nocturne

mi s-a facut subit dor de un spectacol foarte drag: de ce fierbe copilul in mamaliga, asa ca am urcat pe youtube piesa intro (pentru ca am avut surpriza de a nu gasi nici una dintre extraordinarele piese din spectacol). intre doua tigari, o cafea si licenta, piesele astea imi dau doza de "altceva" de care am nevoie pentru a nu dispera. imi amintesc cu drag cat de mica si inocenta eram cand am pasit in sala mare a tmf (la prima editie a festivalului "zile si nopti de teatru la braila") si m-am indragostit iremediabil de spectacolele afrimesti. enjoy!

cine ghiceste filmul?

Echipa cinemazing a pregatit un concurs avand ca premiu 2 bilete la film in multiplex. Smecheria (fiind vorba de cinemazing unde nimic nu e asa cum v-ati obisnuit) e ca asta chiar e un concurs: oricine se vrea a fi un pic de cinefil trebuie sa isi rascoleasca toate bucatile de informatie pretioasa, sa faca niste munca de cercetare si sa reuseasca sa prinda firul indiciilor pentru a ghici filmul pe care l-a propus cinedude, omul cu raspunsurile. Fiecare film beneficiaza de 10 indicii, primele sunt grele si apoi devin din ce in ce mai clare, iar oricine crede ca a rezolvat misterul nu trebuie decat sa lase un comentariu si cinedude il va sfatui sau premia. Bafta tuturor!

euroart iasi

"Buna seara, Iasi! [...] Trezeste'te, Iasi!" Asa a inceput "Omul perna" in festivalul Euroart de anul asta. Recunosc, suna mai bine in varianta Braila si Maria Filotti, dar astea sunt nostalgii ale celui care a baut apa de Dunare, cum zice vorba.

Din start mi se pare ca locatia festivalului a fost aleasa foarte prost: teatrul Luceafarul are cea mai comunista sala (numai buna pentru Doru Octavian Dumitru) care a schilodit cele doua spectacole pe care le-am vazut, dar sunt sigura ca si pe celelalte.

Cu toate astea, "Omul perna" la Iasi a fost la fel de bun ca si acasa. Toti brailenii nostri au fost foarte energici, cu chef de joc, fara sa fie ostentativi in a demonstra ca ei stiu cum se face teatrul bun. Numai ca publicul iesean nu este educat pentru calitate, nu a fost invatat cu spectacole de talia asta asa ca nu a stiut sa aprecieze decat glumitele lui Alin Florea (care este foarte bun, am mai scris-o). Restul a trecut pe langa ei ca glontele pe langa ureche. Trist, dar adevarat.

"Lucia patineaza", de la Sfantu Gheorghe, regizat tot de Afrim, m-a cam dezamagit. Poate aveam eu niste asteptari deplasate (hranite de pozele si partile de text postate de Afrim pe blog-ul sau). Textul este unul foarte bun, cu bucati foarte sensibile si Afrim a stiut cum sa o exploateze, bineinteles. Numai ca actorii mi s-au parut slabi. In afara de Fatma Mohamed (Tania) nu m-a impresionat nimeni, nu mi s-a parut ca a mai stralucit cineva. Personajele principale (Felix mare - Daniel Rizea, Felix mic - Andrei Roca, Lucia - Claudia Ardelean, mama - Elena Popa) m-au lasat rece. Andrei Roca era un pusti care zici ca se credea intr-un spectacol la Palatul Copiilor (si mi-a dat la un moment dat sentimentul unui spectacol foarte amator), Daniel Rizea a fost fad, nu mi-a zis nimic, Claudia Ardelean parea ca poate, dar nu a putut sa fie credibila, iar Elena Popa, actrita cu experienta (sau cel putin asa mi-a parut mie, a fi cea mai in varsta) mi s-a parut o tanti care a fost candva o actrita foarte buna. La un moment dat sau altul, mai toti declamau si asta ma zgaraia pe ureche. Fatma Mohamed, in schimb, mi s-a parut foarte autentica, a avut momente bune, si cele comice, si cele sensibile/dramatice si mi-a parut a fi imaginea actorului total: a cantat, a dansat, s-a dat cu patinele, a facut o sfoara, m-a facut sa plang si sa rad. Si Sebastian Marina (sotul Taniei) si-a facut treaba bine, el animand scena cu succes.

Spectacolul asta are multe fetisuri afrimesti: inceputul cu actorii pe scena, vazandu-si de treaba, vorbitul prin microfon/magnetofon a unor oameni care isi amplifica vocile pentru a se destainui celui de langa ei sau siesi, bizareria destinelor anonime, animalele-simbol fetis (de data asta pestele din borcan si pasarea impaiata).

Mi-a placut ideea vietii care te traieste (pe care nu o traiesti tu) si te duce cu patinele pe gheata ei unde vrea ea, tu neavand nici un control. Si ajungi sa te lovesti asa de cate un alt derutat care invata sa foloseasca patinele, cu care stai putin sa spui, sa imparti ceva si de care te desparti pentru a te lovi apoi de un altul si tot asa... Singuratatea, plictisul in doi, vina cu care inveti sa te trezesti si sa adormi, cupluri pe care nu le mai leaga decat comoditatea, obisnuinta si frica de nou, astea sunt unele dintre partile frumoase ale spectacolului.

Mi-ar fi placut sa il vad acasa la el, sunt sigura ca ceva s-a pierdut pe drum intre Sfantu Ghoerghe si Iasi. Un spectacol bun, dar nu dintre cele mai bune de-ale lui Afrim, la care nu m-as mai duce, dupa obiceiul meu, a doua, a treia etc. oara.

evenimente

se intampla chestii in Iasi (festivaluri, concerte, intalniri de tot felul etc.), ceea ce e foarte tare. numai ca eu nu ma pot bucura de ele decat foarte putin, fiind ocupata cu o licenta care nu vrea sa se scrie singura... o sa merg cu siguranta la euroartiasi care a inceput pe 3 mai si se termina pe 10 mai. programul il aveti aici. o sa merg la "omul perna", pentru a sustine oamenii si pentru a vedea daca e la fel de bun si in deplasare, si la "lucia patineaza", tot al lui afrim. la "istoria unui cal" am fost si m-a bucurat, fiind unul dintre putinele spectacole bune din iasi, in care joaca si 2 braileni de-ai mei. mai aveti timp sa va luati bilete, acum pe ultima suta de metri, selectia e buna, deci merita. vizionare placuta!

colaborari

va prezint o initiativa foarte buna de a educa spectatorii la care am acceptat sa particip. ceea ce ma bucura e ca se desfasoara in cadrul unui site dedicat studentilor, deci printre noi cei care incepem sa ne maturizam (unii mai devreme ca altii) si dispunem de toate cele necesare pentru a ne crea o cultura teatrala. scrisoarea de initiere a proiectului se afla aici. mergeti acolo si cititi despre ce e vorba, lasati un comentariu, spuneti-va parerea, implicati-va si educati-va simtul teatral! primele recomandari se afla aici.

pe de alta parte, am mai scris review-uri de film pentru site-ul acesta. un site unde incercam sa nu ne lasam pacaliti de box-office si sa ne educam simtul pentru filme bune, de calitate.

voi reveni cat de curand!

"relatii internationale"

Traim in secolul 21, mileniul 3 si afirmam in toate partile ca nu suntem xenofobi, rasisti sau vreo alta forma de discriminatori. Suntem niste mari mincinosi, pentru ca oricate campanii s-ar face, oricat am calatori, oricat de multe lucruri am invata despre celelalte lumi, despre celelalti oameni, ramanem in adancul nostru niste ipocriti. Ne este frica de ceea ce nu ne seamana, de orice este diferit de noi („il diverso”, cum ar zice italianul).

Venita intr-o tara straina, pentru doar cinci luni, am invatat multe despre mine si despre oameni, in general. Si o spun fara vreo urma de snobism.

Am trecut prin literatura italiana (pentru studentii de anul I) unde am studiat o culegere de texte elaborata (tocmai!) dupa criteriul strainului, diversitatii, multi-nationalismului, opere ce cuprindeau diverse forme de stari si relatii ale si cu strainii – adunate cumva, poate, pentru a educa bobocul italian, dar si pentru a integra zecile de studenti Erasmus si a-i face, intr-un fel, sa se simta mai putin lasati de o parte. Dupa ce am dat si examenul (cu tot cu experientele neplacute de care am avut parte) am ramas cu un gust amar: oricat de mult ne-am stradui, oricat de multa teorie am cunoaste, vom continua sa ne comportam la fel de discriminant cu cei care vin dintr-o alta lume. Si, in special, eu ca romanca (si sunt o mica patrioata) m-am simtit nedreptatita tocmai din cauza nationalitatii mele scrise pe formularele examenelor. (cine a zis ca in Romania birocratia e teribila, nu a fost niciodata in facultatile italiene!)

Si nu e vorba doar de examene, asta e doar suprafata. De exemplu, dupa toate discutiile pe care le-am avut, in diverse contexte cu diversi oameni de toate varstele, am ajuns la o concluzie: exista doua tipuri de italieni in ceea ce priveste relatia lor cu romanii: in prima intra cei care habar nu au cine suntem, de unde venim, dar au auzit pe undeva pe la tv de o tara ca a noastra si de tipul de oameni care suntem; in a doua, intra cei care au avut o experienta cat de cat directa cu un roman si au invatat ceva din ea.

Primii sunt foarte plini de prejudecati si, in baza lor, se poarta ca atare cu tine, romanca venita aici cu dorinta arzanda de a cunoaste cat mai multe. Intr-o discutie, fie ea doar in cadrul academic, colega mea italianca ma privea mereu ca pe o nefericita, ca pe o „batuta de soarta”, de parca as fi fost vreo somaleza careia i se vedeau coastele de foame, preferand sa palavrageasca la infinit cu colega mea Erasmus din Franta, de care poate, se simtea mult mai apropiata. Mai este si cealalta colega italianca, mai mica cu un an, care niciodata nu mi-a raspuns la salut si care, de fiecare data cand o bombardam cu intrebari, se facea ca trebuie sa ajunga undeva sau ca are de scris ceva. Mai era si tipa care imi zambea mereu, de parca avea un fel de parere de rau pentru mine, fara sa zica nimic ca si cum nici macar nu stiam sa vorbesc. In rest, sala plina de ceilalti colegi ma ignora.

Astia sunt oamenii care si-au format o parere pe baza unor specimene mediatizate si care niciodata nu si-o vor schimba, oricat de mult as vrea si incerca eu.

Dar, exista si cealalta categorie, mai frumoasa, de italieni. Sunt cei care au fost in Romania, au avut un prieten sau coleg roman la un moment dat in viata lor sau cei care doar ar dori sincer sa afle cat mai multe despre noi, fara sa afiseze vreo urma de superioritate. Toti mi-au spus ca si „tarisoara lor scumpa” este la fel de plina de „mizerii” cum e si a noastra, doar ca noi am avut ghinionul unei „campanii” prost organizate. Un nene pe care l-am intalnit la teatru si cu care am discutat un pic, inainte de a intra, mi-a zis ca suntem tare destepti si ca ii place ca nu ne demoralizam cand intalnim tot felul de reactii „combative”. A concluzionat spunand ca, oricum, inchisorile lor sunt pline cu italieni care au comis la fel de multe crime ca si ai nostri de acasa. Apoi, de la vanzatorul de la magazinul din colt am plecat plina de mandrie pentru ca un italian stia ceva istorie romaneasca. Am vorbit cu el despre Ceausescu si tot felul de alte schimbari de-a lungul timpului. De la proful de literatura franceza am plecat si mai mandra pentru ca stia de unde a pornit mitul Dracula (spre deosebire de ceilalti care, cand aud ca vii din Romania, asociaza imediat cuvantul vampir).

Cat timp am stat aici nu mi-am facut nici un prieten in adevaratul sens al cuvantului, asa cum pot spune ca ma asteapta acasa. In primul rand, poate si din cauza timpului scurt care a trecut atat de repede. In al doilea, din cauza barierei limbii care, oricat de bine am sti limba-gazda, ramane. Apoi, si din cauza locului in care i-am intalnit pe majoritatea (cu care am apucat sa schimb mai mult de doua cuvinte, spre deosebire de cei intalniti prin cluburi) – facultatea, care raceste intr-un fel orice relatie. In afara de romanii de care m-am legat pentru totdeauna, nu am ramas decat cu trei prietenii: una cu italianca mea preferata (careia i-am adus cadou de acasa, de Craciun, vederi si un semn de carte, pentru ca are ceea ce noi in Murgoci numeam „arta de a aprecia o carte” si imi place sa cred ca a avut si ea un domnul Mortu care a invatat-o asta), a doua cu ucrainianca mutata in Paris de care ma simt foarte aproape (si prin chestii marunte, cum ar fi cuvantul „topor” care exista in ambele limbi cu acelasi sens) si a treia cu profa mea de limba franceza cu care am apucat sa vorbesc, ca de la om la om, de cateva ori si careia i-ar fi placut sa fi predat intr-o facultate romaneasca.
Si nu sunt prietenii profunde, sunt dor un fel de „mostre”, dar am sentimentul ca, daca ne-am fi intalnit intr-un alt loc, intr-un alt timp, intr-un alt context, ar fi fost mari prietenii care mi-ar fi marcat viata.

Eu am invatat din toata experientele mele multi-culturale, am invatat si de la italieni multe lucruri care ma ajuta sa cresc si care o sa imi fie de folosc candva. Sper ca si ei, macar cativa, sa fi invatat ceva de la mine care sa le dea de gandit si sa schimbe cumva ceva.

basme

M-am saturat sa ne iubim prin sms-uri, telefoane si internet, adica artificial. Riscam sa devenim niste roboti si sa ne anulam toate sentimentele… M-am saturat sa fac un exercitiu de concentrare in fiecare zi incercand sa scriu, esentializand, tot ceea ce am de spus, in doar 160 caractere. Se pierd atatea pe drum… M-am saturat sa ne desparta mii de kilometri pe care sa nu ii pot anula nici macar daca inchid ochii si visez la tine.

Stii ca sunt un om sado-maso care se tortureaza si se autoflageleaza cu fiecare zi care trece in defavoarea noastra. Ca si cum m-as inchide singura in camera de tortura, m-as urca de buna voie pe scaunul cu cuie si as astepta cu nerabdare calaul sa stoarca si ultima picatura de sange din corpul meu. Iar calaul tot eu sunt, ma ofer cu voluptate acestui rol… Macar daca ar fi devenit intre timp vreun ritual de purificare, de regenerare… Din contra, cu fiecare zi devin tot mai secata de optimism, tot mai rece, tot mai singura, tot mai departe de tine.

Vara aia frumoasa care a fost numai a noastra, cand ti-am apartinut pana la ultimul fir de par si ultima respiratie imi pare atat de departe acum. Ca un vis frumos pe care degeaba te chinui sa il reiei, inchizand ochii si chinuindu-te sa il reconstruiesti bucatica cu bucatica, continuandu-l. E atat de departe incat nici macar cu varful degetelor nu o mai pot atinge, de parca nu ar fi fost niciodata a mea.

Stii ca atunci cand ma lasi singura, cand simt ca se ridica un zid intre noi pe care degeaba ne chinuim sa il anulam tipand prin el unul la altul, nu iti mai apartin decat prin durerea golului pe care il lasi in mine. Si prin tipetele mute pe care le scoate inauntrul meu. Pe care tu nu le auzi.
In rest, totul e gol, chiar si eu – ma dezbrac de tine ca de o haina inchiriata pe care trebuie sa o returnez si raman goala, cu reflectoarele puse asupra mea, intr-un fel de interogatoriu.

De cate ori astept si simt ca de data asta vei veni – Fat-Frumos pe calul sau alb – si imi vei pune capat suferintei, de atatea ori ma dezamagesti, vrand nevrand. Pentru ca gesturile romantice ale lui Fat – Frumos s-au tehnologizat si ele si se rezuma la cutiute mici cu butoane. Iar printesa ramane in turnul ei, imbatata de cateva cuvinte dulci, dar inca prizoniera zmeului. Poate o sa-i creasca niste coaie si o sa se lupte singura cu zmeul si o sa se elibereze, singura!

Visand la feti-frumosi si la printese mai trece o zi si eu ma mai golesc un pic de tine. Si o sa vina ziua cand o sa avem tot timpul din lume, dar atat de multe de reconstruit.

5 februarie 2009, 15:50 (la mare)

in lumea lui daca

Cateodata, cand pierd controlul mintii si imaginatiei, ma pierd in lumea lui „daca”. Si ratacesc prin ea pana cand realitatea ma cheama inapoi, pana cand simt ca am mers prea periculos de departe.

Odata intrata in lumea asta, ma gandesc cum ar arata viata mea acum daca anumite lucruri s-ar fi intamplat la timpul lor, daca as fi facut alte alegeri.

Ma gandesc cum ar arata viata mea acum daca as fi intrat la actorie. Acum as fi fost anul 3 si mi-as fi pregatit licenta, m-ar fi asteptat un mare si frumos spectacol la Sala „Cassandra” si mi-as fi impresionat profii si as fi devenit o noua revelatie, pentru ca m-ar fi vazut tot felul de regizori care m-ar fi dorit in spectacolele lor. Si de aici ar fi inceput totul. Sau poate m-as fi lasat intre timp de actorie, pentru ca as fi descoperit ca nu e de mine. Sau poate as fi devenit o „actoricita”, neinsemnata, mult prea idealista si naiva pentru lumea asta, fara o experienta adevarata si fara lucruri reale pe care sa le transmita. Pentru ca daca as fi intrat, inseamna ca nu as fi cunoscut Iasiul. As fi fost saracita de atatia oameni pe care i-am cunoscut in astia aproape trei ani. Oameni minunati si oameni mici, oameni de la care am invatat atat de multe lucuri, si bune si rele, oameni care m-au invatat ce inseamna o prietenie, altii care m-au adus cu picioarele pe pamant de pe norii mei pufosi si roz, oameni care m-au ranit si prin care m-am cunoscut mai bine. Nu as fi trait atatea relatii, fericiri, dezamagiri, nu as fi cunoscut atat de multe parti ale vietii. Nu l-as fi cunoscut pe el cel care mi-a frant inima, apoi nu te-as fi cunoscut pe tine cel care mi-ai vindecat-o pentru a mi-o frange din nou, nu l-as fi cunoscut nici pe el cel care ma „creste” cu fiecare zi. Nu as fi ajuns aici, in orasul medieranean si nu as fi stiut ce inseamna sa traiesti singur printre straini, nu as fi cunoscut plansul din cauza unui dor care ajunge sa te doara si fizic, nu as fi cunoscut bucuria de a sta la o bere la o masa unde vorbesti franceza, engleza si italiana, nu as fi cunoscut tipul de prietenie pe care il presupune statutul nostru provizoriu de studenti Erasmus – increderea pe care o ai in cel ca tine, dar usoarea superficialitate in daruire. Poate ca m-as fi departat de prietenii mei, ne-am fi racit unii de altii si intr-o zi ne-am fi dat seama ca nici macar nu ne mai cunoastem. Poate ca as fi devenit un om meschin si as fi ramas cu artistii mei considerand ca nu ma mai pot intelege decat cei ca mine. Nu as fi fost in toate locurile in care am fost impreuna, nu as fi avut atat de multe amintiri frumoase. As fi devenit un om singur, mic, urat si prea indragostit de sine.

Imaginea asta e atat de urata si mi se face atat de mila de cea care as fi devenit, incat nu pot decat sa fiu fericita ca am trait tot ce am trait, ca lucrurile sau intamplat asa si nu altfel.

Sau poate ca lucrurile nu ar fi fost atat de diferite. Poate ca tot ce s-a intamplat s-ar fi intamplat oricum. Poate ca totul ar fi curs la fel, as fi cunoscut aceeasi oameni pe care i-am cunoscut, as fi invatat la fel de multe lucruri si as fi devenit tot cea care sunt acum.

Poate ca toate si-au avut rostul lor. Toate la timpul lor (ca sa ma folosesc doar de doua clisee din miile care merg in contextul asta). Eu il pandesc pe al meu, e aici, dupa colt. Trebuie doar sa fiu atenta si sa il prind.

Maktub.

30 ianuarie 2009, 18:32

dulcele targ al iesilor

Momentul dinainte de a adormi e special. Dupa ce parasesc cartile si cursurile, imi asez capul pe perna si inevitabil, pentru cel putin jumatate de ora (sau mai mult daca m-am „sedat” cu cafea) amintiri, imagini, oameni imi fug dinaintea ochilor si imi incalzesc sufletul cu caldura lor de amintiri dragi.

Cel mai tare mi-e dor acum de Iasi. Ultimele dati cand am fost acolo – asta vara, pentru documentele care imi trebuia pentru bursa – am fost pe fuga, nu am apucat sa gust din dulceata „targului”. Iasiul e cel mai frumos toamna si primavara… Vara e pustiu, saracit de vitalitatea pe care i-o dau studentii. Toamna in schimb, toata lumea se intoarce in Iasi cu pofta de viata, cu chef de invatat, cu chef de revazut toti colegii si oamenii dragi de care ii leaga dulcele targ. Acum, pe timp de sesiune, toata lumea se distreaza de trei ori mai mult si munceste dublu pentru examene.

Mi-e dor de atatea parti si bucatele si fragmentele care sunt toate ale mele pentru ca acolo mi-am trait fericirile, tristetile, singuratatile, noptile de clubareala. Vreau sa adun fiecare bucatica din mine pe care am imprastiat-o prin tot orasul si sa reconstruiesc imaginea personala a orasului studentiei mele…

Mi-e dor sa urc Copoul gafaind si cand ajung sus in deal sa il injur si sa imi promit ca data viitoare o sa iau tramvaiul, stiind ca niciodata nu o sa o fac. Pentru ca urcatul Copoului cu tramvaiul sau vreun mijloc de transport ar fi ca si cum ai bea tequila cu paiul.

Mi-e dor sa ma plimb pe Stefan cel Mare toamna, intr-o zi de duminica, prin covorul de frunze cazute pe jos, sa ma uit la rollerii si skaterii din fata Mitropoliei, sa ma asez pe o bancuta din fata Teatrului National, sa-mi aprind o tigara si sa meditez la nemurirea visului.

Mi-e dor sa ma plimb pe Cuza intr-o zi de primavara cu soare timid, sa am mainile inghetate pe mapa si sa imi pierd ideile pe straduta inghesuita pe unde trec tramvaiele, cu un aer de perioada interbelica, ca si cum ar fi o poza veche, pierduta printr-un sertar.

Mi-e dor sa imi cheltui toti banii de camin si alte cheltuieli „casnice” pe o terapie de shopping prin toate magazinele de prin centru, mall etc. Sa ma plimb singura prin toate magazinele, sa probez toate tampeniile si sa nu cumpar nimic. Sau sa le colind intr-o zi in care am nevoie de un prieten si sa imi cumpar tot ce poftesc pentru a ma „trata” de suferinta mea. Si apoi sa lucrez la traduceri o luna intreaga, nebuneste, pentru a plati restantele.

Mi-e dor sa imi sun dragul meu prieten pascanean si sa iesim la un concert in fata Palatului. Sa merg cot la cot cu toti iesenii care ies din casa pentru eveniment si sa ajung pe platou, sa vad marea de oameni binedispusi si sa dansam ca si cum ne-am cunoaste de-o viata.

Mi-e dor sa merg la teatru – singura sau cu focsaneaca mea draga – si sa ma revolte mediocritatea spectacolului, pentru ca atunci cand descopar unul bun sa fie cu atat mai valoros.

Mi-e dor sa ies in club cu fetele mele si sa fim atat de frumoase impreuna incat trebuie sa adoptam tactica „fitelor” ca sa alungam orice fel de „pofticios” neinvitat. Mi-e dor sa ies in club si sa ma intalnesc cu tot felul de „camarazi” (de clubareala, se intelege) carora le pierdusem urma. Cel mai tare mi-e dor de noptile in care dansam pana la epuizare si ne intoarcem acasa odata cu lumea care merge la munci.

Mi-e dor de camin, de C5. Au fost zile cand il uram atat de tare si abia asteptam sa fug de acolo, dar cat de mult imi lipsesc acum cele patru colege ale mele cu care imparteam si bine si rau, patul meu care scartaia la fiecare miscare, peretii mei tapetati cu pozele prietenilor mei, cu amintiri dragi, printurile reclamelor de care ma indragostisem, afisele de la „Drept ca o linie” si „Angajare de clovn”, poze cu artistii mei etc. Cat imi lipsesc geamurile alea cu tot cu lemnul lor mancat de molii pe care stateam in fiecare zi la tigara, holurile pustii si calme pe timp de zi si frematande spre seara cand toata lumea avea ceva de povestit, ceva de facut, dusurile la care intram intotdeauna cu frica si cu gandul ca e posibil sa fie ultimele 10 minute din viata mea, amenintata fiind de tavanul care statea mereu sa cada. Imi lipseste bucataria aia unde toata lumea gatea mancaruri complicate numai eu imi incalzeam apa sau imi prajeam eternii cartofi. Acum, daca o sa ma intorc in C5, o sa le arat ca si eu pot!

Mi-e dor de Copou, parcul de care m-am indragostit prima oara cand am ajuns in Iasi, pe vremea cand ma inscriam la facultate. Copil venit singur intr-un oras strain pe care nu il cunostea nici macar din auzite, am ajuns in parc sa imi odihnesc picioarele si sa ma linistesc inainte de a pleca inapoi catre casa. Nu o sa uit niciodata imaginea aia: un fel de oaza de liniste si racoare intr-o zi torida.

Mi-e dor de facultatea noastra, cu tot cu profii ei. Mi-e dor de bancile vechi, care scartaiau, mazgalite si rasmazgalite din corpul E pe care toti il uram. Mi-e dor sa urc 4 etaje pe scari pana la salile noastre pentru ca liftul e rezervat pentru profi, sa ajung sus si sa nu mai am aer, sa cred ca „pana aici mi-a fost” si apoi sa imi revin subit cand ma intalnesc cu colega mea draga careia am atatea sa ii povestesc. Mi-e dor de toti profii mei care sunt de o mie de ori mai destepti si de un milion de ori mai calzi decat cei de aici.

Mi-e dor sa ma plimb aiurea pe strazile orasului, la vreo iesire neplanuita. Mi-e dor sa ratacesc pe strazi necunocute in cautarea vreunei strazi de care am nevoie. Si asa sa descopar tot felul de lucruri si locuri noi. Sa cutreier orasul pe stradute necunoscute pentru a-l cunoaste din ce in ce mai mult.

Mi-e dor de cartierele saraci in care merg pentru a-mi vedea pascaneanca, sa stam la televizor sau la vreun film. Sa imi fie frica sa merg pe stradutele murdare, printre oameni de tot felul.

Mi-e dor sa ma simt si sa ma port ca o straina cu orasul asta. Sa merg pe strazi ca si cum nu mi-ar apartine, ca si cum locul meu nu ar fi acolo, ca a doua zi sa ma trezesc atat de indragostita de el si sa ma simt atat de legata de el, sa imi apartina pana la ultimul fir de iarba.

Mi-e dor sa nu ma cunoasca nimeni si sa pot sa imi comit orice nebunie pentru ca mai tarziu sa ma simt ca acasa, printre toti prietenii. Pentru ca Iasiul imi permite dualitatea asta, ma pedepseste cu singuratatea pentru ca mai apoi sa ma rasfete cu dulci prietenii. E un fel de complice de-al meu, avem o relatie speciala in care el ma lasa sa imi comit nebunia si mi-o ascunde, iar eu ma imprastii pe fiecare straduta a sa, ma leg de el pentru totdeauna pentru a nu-l putea parasi niciodata… Iar daca o voi face vreodata, nu voi putea fi niciodata intreaga…

24 ianuarie 2009 15:08

sub semnul apei

Am plecat de nebuna pe strazi; strazi pustii, de o tacere care apasa in loc sa calmeze. Ma simt din nou intr-un oras parasit pe care l-am descoperit si caruia vreau sa-i aflu toate secretele ascunse dincolo de vitrinele colorate cu solduri-bomba. Pacat ca psihologii sau consilierii nu-si vand la jumatate de pret serviciile de indrumare– as avea nevoie…

Merg de parca as fi beata. Trec pe langa cei cativa oameni care ratacesc pe strazile de o liniste mormantala – straini in mare parte, tulburati ca si mine sau italieni pe care nu-i asteapta nimeni acasa la masa sau in pat, la somn – ca si cum nu i-as vedea, nu i-as simti… Pentru ca sunt prea incarcata de… atatea rele… atatea cuvinte nespuse, atatea plansuri sufocate, atatea bucurii neimpartasite… De fapt, m-am imbatat cu un fel de singuratate. Stiu ca toti ai mei se gandesc la mine si ma asteapta acasa, dar ne-am obisnuit cu totii cu aceasta lipsa, absenta… Si eu tot singura raman… Primele trei luni au fost frumoase… Acum totul e singuratate, lipsa, necuvinte…

Dintotdeauna am vrut sa vad marea iarna. Acum o vad si nu imi place. Pentru ca asta nu e mare: atat de linistita, ca si cum ar fi un lac imens, fara nici un fel de val. Eu imi imaginam o mare tumultoasa, clocotinda, ca atunci cand am vazut-o prima oara in viata mea, la Neptun, acum 6 ani… Pe deasupra, miroase urat: atat de multe scoici si alge moarte incat miroase mai degraba a Lacul Sarat (care imi aminteste de toate intalnirile noastre post-sesiune). Si mai mult, asta nu e iarna: cat de tare greseam cand ma bucuram ca nu o sa am frig si zapada anul asta. Mi-e atat de dor sa ma imbrac cu trei plovare si tot sa tremur de frig, sa imi inghete picioarele in ghetele imblanite, sa scot aburi pe gura cand vorbesc de parca as fi o locomotiva… Te face sa te simti viu… Si sa-ti doresti sa ajungi cat mai repede acasa, sa-ti incalzesti corpul la calorifer si sufletul cu ai tai povestind cine stie ce… Aici, cu o bluzita, niste tenisi, o esarfa si ochelarii Ray Ban, nu stiu cum sa fac mai repede sa ies din casa, sa evadez.

Marea asta nu e Dunarea, nu vorbeste romaneste si nu ma linisteste cu valurile neastamparate asa cum o facea Dunarea cand eram acasa. Dar macar se face ca ma asculta si ma lasa sa ma cuibaresc in nisipul ei curat. Dintotdeauna am avut o legatura speciala cu apa: am mai zis ca daca ar fi sa imi aleg moartea, as vrea sa mor inecata intr-o apa mare – Dunarea sau Marea. Ar fi ca si cum m-as intoarce in pantecele primordial al Geei. M-ar cuprinde toata si m-as pierde in infinitatea ei… Dar nu o sa o fac – ori pentru ca iubesc prea mult viata, ori pentru ca sunt prea lasa…

Imi doream sa fiu singura pe bucatica asta de plaja, sa fie doar a mea. Am avut doi privitori din departare si un tatic care isi filma copilul in timp ce se juca cu nisipul si apa. As fi vrut sa ii tip sa se arunce in ea si sa termine cu viata asta acum cat mai are timp si totul e asa de frumos, ca o joaca. Dar nu am facut-o, pentru ca m-am indragostit de pofta lui de viata. Acum am ramas singura, poate i-am gonit eu cu ciudatenia mea – pentru ei, un om care sta pe plaja, fumeaza tigara dupa tigara si scrie este o imagine neobisnuita intr-un oras in care totul e frumos si luminos ca vitrinele magazinelor.

Au terminat de renovat Teatrul Petruzelli. Arsese pana la temelie cu cateva zile inainte de a ajunge noi aici (la sfarsitul lui septembrie). Acum arata ca nou (desi nu stiu exact cum arata inainte de incendiu, dar imi inchipui ca era dichisit cum e acum) si asta in doar trei luni! La noi ar fi durat cel putin un an… Aici toata comunitatea s-a revoltat si au protestat prin tot felul de manifestatii pana cand primaria a promis o restaurare rapida. La noi, in Braila, au vrut sa cenzureze si sa schimbe totul – sa faca un teatru marioneta a politicienilor – din cauza unui spectacol care ii deranja ca un spin.

Mergand pe faleza, pe langa bancile perfect aliniate, la milimetru (poate singura chestie ordonata si bine organizata din toata viata lor) au trecut pe langa mine in pas de jogging zeci de barezi care in loc sa doarma dupa masa, au grija sa se mentina in forma – doamne fereste sa ai vreun kilogram in plus fata de cat e acceptat de societate! Aparentele sunt ridicate la rang de religie aici! Toti se fac ca se iubesc si in fiecare seara in oras se chinuie sa agate prin cluburi vreo „gagica” (daca e straina, cu atat mai bine). Si se fac ca te plac, ca s-au indragostit nebuneste de tine, ti-o trag si a doua zi nu mai auzi de ei. Pacat ca n-au auzit ca romancele sunt destepte si nu pica hipnotizate de vorbele lor de Cassanova. Oricum, invata lectia asta, cel putin prin noi trei…

Pare ca o sa ploua… Macar asa imi retraiesc nebunia pe care o simteam atunci cand eram adolescenta si ieseam in ploaia-furtuna (cand eram la tara, la bunici). Ce probleme aveam atunci, cat de neinteleasa ma simteam si cat de linistita deveneam dupa ce ma intorceam uda in casa – ca si cum stropii m-ar fi curatat de orice urma de neliniste si revolta! Simteam furtuna aia ca iesind din mine, plangeam, dar lacrimile nu se vedeau pentru ca se amestecau pe chipul meu cu picaturile de ploaie si eram ca si noua, ma nasteam din nou, cu un chef nebun de viata!

Ma bufneste rasul cand ma gandesc ce probleme de viata si de moarte aveam atunci. Daca as fi stiut ca o sa vina vremea cand o sa trebuiasca sa fac alegeri care o sa imi defineasca restul vietii, ca nu o sa stiu cum sa le fac, m-as fi bucurat de ceea ce aveam… Acum, nu mai facem alegeri usoare cum ar fi la ce liceu ma duc, la ce facultate etc., alegeri pe care le puteam oricand schimba fara sa fie vreo problema, fara sa ranim pe cineva, fara sa dam totul peste cap. Acum facem alegeri care trebuie gandite bine pentru ca decid cine o sa fim, care ne definesc. Asta e viata de „om mare” si trebuie sa gandim bine ce alegem… Pentru ca nu o sa o mai poti schimba ca si cum ai schimba profilul real pe cel uman (de la liceu)… Orice miscare trebuie gandita si rasgandita pentru ca nu te afecteaza doar pe tine, ii afecteaza pe toti cei de care te-ai legat si un pas gresit te poate lasa singur sau ii poate rani pe multi. Trebuie sa iti gandesti pasii cel putin in doi in contextul in care nu esti sigur aproape de nimic decat poate de vreo doua „nevoi”, dorinte fierbinti, vise ascunse pe care nu vrei sa le lasi sa se stinga de frica sa nu ajungi un ratat, un „handicapat” sufleteste. Si orice ai crede ca vrei sa alegi, mereu ramane un „daca” ce te chinuie si te roade. Pentru ca nu poti face o alegere care sa multumeasca pe toata lumea, mereu o sa fie cineva ranit. Si aici e greutatea cea mai mare: sa alegi pe cine vrei sa ranesti - pe tine sau pe el, pe ea, pe ceilalti. Odata facuta alegerea, nu o sa mai poti vindeca rana. Asa ca e al naibii de greu sa alegi ceva si lasi timpul sa treaca poate alege el in locul tau, poate aseaza el vreo mica parte din toata dezordinea ta. Si o sa te trezesti cu un haos in jurul tau din care nu o sa mai stii cum sa iesi…

Deocamdata, las timpul sa treaca. Poate sunt prea lasa… Si ce daca?

N-am chef sa ma mai deschid in fata nimanui. Si totusi, paradoxal, ce scriu acum o sa ajunga cel mai probabil pe blog, in vazul tuturor. Vreau sa ma descarc de orice fel de negativitate, sa zic tot ceea ce ma apasa si apoi sa ma inchid in mine: etans - nimic sa nu iasa, nimic sa nu intre. Sa treaca toate pe langa mine si eu indiferenta pe langa ele. Dar stiu ca nu o sa pot. Asa am fost construita, asa o sa raman mereu – o naiva cand vine vorba de oameni si incredere.

Asta imi aduce aminte de un articol de-al meu de pe vremea cand scriam pentru revista liceului. Eram o mare revoltata si visam sa fiu eu schimbarea. Am devenit tot ceea ce uram, poate. Sau poate inca mai am timp sa devin… Pacat ca am pierdut articolul odata cu vechiul calculator. Era cel mai frumos articol al meu si, culmea, nu a apucat sa fie publicat (revista nu a mai iesit dupa cateva numere pentru ca investitorii au decis ca ce aveau tinerii de zis e irelevant). Poate totusi recuperez vreo ciorna si reusesc sa il reconstruiesc.

Ar fi minunat sa mi se faca o poza acum, as fi un bun subiect: straina cu capul in caietul si in lumea ei, cu buclele blonde in vant si ochii umezi in razele plapande ale apusului, cu rucsacelul hipiot (din epoca mea vamaioata) desfacut si aruncat prin nisip, incarcata de ganduri, in cautarea unui suflet cu care sa comunice. Ar fi minunata poza asta! Inchid ochii si o fac cu mintea ca sa o pastrez pentru totdeauna.

Am devenit subit prea poetica, dar asta sunt eu… Prea sensibila, prea fragila, prea visatoare…

Si asa, mai golita de tot ceea ce ma apasa, ma voi scutura de nisip ca de urmele ratacirii si nelinistii mele si imi voi purta pasii catre casa, catre sesiunea teribila care sta sa inceapa. Ma voi inchide in carti si cursuri si voi spera ca luna asta sa treaca si eu sa ajung acasa unde o sa pot, intr-un final, sa schimb foaia pe care scriu cu oamenii mei…

19.01.2009 14:53

de sezon

Craciun fericit si la multi ani!

obsesii [part5]

tarziu in noapte, cand cuvintele refuza sa se aseze logic si sa exprime simtiri, muzica le ia locul; lykke li in cazul meu - am mai descoperit un live genial la piesa "window blues". enjoy!